O mamica scrie in numele familiei sale !

        Am dori sa va impartasim experienta noastra cu micuta Maria-Antonia N. Am citit despre toate cazurile listate pe blog si empatizam cu suferinta celoralti, dar in aceeasi masura ne bucuram pentru fiecare ingeras care a supravietuit acestei malformatii.

Povestea noastra incepe pe 20 septembrie 2014 in maternitatea Eva Medlife din Brasov. Desi locuim in Bucuresti, am ales ca bebelusul sa se nasca la acest spital pentru ca este singurul din tara unde exista programul “Nastere cu blandete”. Acest program presupune cea mai fireasca nastere cu putinta, fara sa se intervina medical si nenecesar, asa cum se practica in spitalele de stat doar pentru ca personalul medical nu are rabdare ca gravida sa nasca in ritmul ei natural si decide sa ii puna perfuzii si sa ii injecteze in organism tot felul de substante care grabesc nasterea. Tot personalul medical iti rapeste cel mai important moment de dupa nastere: ora magica, in care ar trebui ca nou-nascutul sa stea cu mama lui si sa se initieze alaptarea. Am vrut sa nasc natural si sa ii acord bebelusului meu dreptul de a veni pe lume cand si cum decide el.

Astfel, la ora 20:45 a venit pe lume copilasul nostru. Moasa ne-a dat vestea bucuroasa: “E fetita!”

 A fost cel mai frumos moment din viata noastra, sotul meu a stat tot timpul langa mine, de la inceputul travaliului pana dupa ce s-a nascut fetita. Primele minute au fost incredibile, micuta mi-a fost pusa pe piept imediat dupa expulzie si, cu toate ca nou-nascutii nu vad clar in primele luni de viata, as putea sa jur ca ea se uita in ochii mei.

Cateva minute mai tarziu medicul neonatolog mi-a cerut permisiunea de a mi-o lua de la piept pentru a-i face controlul. Am fost de acord. Maria-Antonia a fost asezata pe masuta si medicul si-a inceput treaba. Sotul meu si cu mine o priveam indragostiti si abia asteptam sa ne-o aduca inapoi. Dar minutele se scurgeau si bebe era tot pe masuta, inconjurata de 4-5 persoane, toate ajutand medicul neonatolog. Atunci am simtit ca ceva nu este in regula, i-am spus si sotului meu, dar el a incercat sa ma linisteasca si sa ma convinga  ca ma insel. Am mai asteptat cateva minute, sperand sa fie totul bine, in pofida chipului serios al doamnei doctor. Pana la urma am cedat: “Este ceva in neregula cu ea?” Am intrebat. Si raspunsul a venit ca un trasnet: “Da…am incercat sa ii introducem o sondita pe gat sa vedem daca ii ajunge in stomac, dar nu reusim. Nu sunt sigura, dar cred ca are esofagul blocat. Haide sa incercam sa ii dam sa manace sa vedem daca ii vine laptele inapoi. “ Am pus-o la san si imediat a stiut bebe ce are de facut. A inceput sa suga cu pofta. Dar, spre necazul nostru, laptele nu ajungea in stomac si se intorcea inapoi. “Este posibil sa fie atrezie de esofag” ne-a spus in cele din urma doctorul. Pana in acel moment, evident ca nici nu stiusem noi de asa ceva. Doamna doctor ne-a explicat ce inseamna, era bine documentata si ne-a adus si niste fotografii cu toate formele de atrezie de esofag existente si ni le-a descris pe fiecare in parte.

Nu este nevoie sa va descriu ce am simtit cand am aflat ca unicul nostru copil nu se poate hrani si ca trebuie operat de urgenta, altfel va muri. A cazut cerul pe noi, am crezut ca vom avea sa o pierdem, caci ce sanse de supravietuire are un nou-nascut operat? …

 S-au dat niste telefoane si micuta a fost transferata de urgenta la Spitalul de Copii din  Brasov.  A doua zi Maria-Antonia a trecut printr-o serie de analize si radiografii, a primit diagnosticul de atrezie de esofag cu fistula eso-traheala, iar la numai 17 ore de la nastere a intrat in operatie si aproximativ 5 ore mai tarziu a fost dusa la terapie intensiva. Doctorul care a operat-o este Aurel Mironescu, un medic cu o vasta experienta in chirurgie pediatrica si care nu se afla nicidecum la primul caz de atrezie de esofag. Un om cumsecade si un doctor excelent, caruia Dumnezeu i-a ajutat, caci multi s-au rugat sa scape cu viata.

Abia a doua zi dupa operatie am putut sa o revad. (Sotul pendula intre spitalul de copii si maternitate. Pana atunci ramasesem in maternitate, neputand sa ma tin pe picioare, cu bratele la fel de goale ca si sufletul. Ma gandeam neincetat ca puiuta nu avea sa supravietuiasca, erau atat de mici sansele ca un omulet asa plapand sa traiasca, incat le eliminasem de la bun inceput. ) Nu am recunoscut-o, era atat de palida si firava. Se afla  intr-un incubator, plina de bandaje, betadina si sange uscat . Nenumarate fire ieseau de peste tot. Cand le-am numarat mai tarziu, fusesera 11 in total. Perfuzii, cateter, electrozi, cabluri conectate la aparatele de masurat semnele vitale, sonda pe nasuc, drena la plaman, sonda urinara. O imagine traumatizanta, dupa cum stiti.

Zilele s-au scurs astfel si la 8 zile de la operatie, doctorul i-a facut testul  decisiv, care avea sa ne spuna daca operatia a reusit, daca anastomoza se sudase corect. Rezultatul, SLAVA DOMNULUI, a fost pozitiv. Fetita era bine si chiar din acea zi, a inceput sa primeasca, putin cate putin, hrana pe gurita. Treptat, am marit doza, pana a putut sa manance cat vroia ea. La doar doua saptamani de la nastere, doctorul ne-a externat pe amandoua si ne-am intors la Bucuresti cu totii, cu inima usoara cat un fulg.

Cazul nostru a fost unul fericit. Spun asta pentru ca, in primul rand, Maria-Antonia a supravietuit (in anii ’80 rata mortalitatii la nou-nascutii cu atrezie de esofag era de 90%). Dumnezeu ne-a ascultat rugile. Apoi, malformatia a fost una usoara fata de alte cazuri, in care sarmanii bebelusi sufera mai multe operatii pe o durata de aproape un an, uneori si mai mult.

Maria-Antonia implineste astazi 5 luni si este un bebelus fericit. Este alaptata si a luat in greutate foarte bine, am putea spune ca deja avem de-a face cu un ursulet. Am fost la control si ni s-a spus ca totul este aproape in regula, mai avem ceva batai de cap cu stomacelul. Din cauza operatiei, supapa dintre esofag si stomac nu se inchide perfect etans, ceea ce ar trebui sa povoace stari de voma sau regurgitatie abundenta. Bebe a regurgitat timp de 2 luni, pana acum cateva saptamani, dar nu a fost nimic ingrijorator; si mai trebuie sa ne gandim si ca 40% dintre bebelusii sanatosi oricum regurgiteaza. Deci nu ar trebui sa ne facem griji. Data fiind situatia, suntem mai mult decat bine.

Pentru toti parintii care trec acum printr-o experienta asemanatoare, nu va pierdeti speranta ! Dumnezeu e mare. Si oricat de incredibil ar parea, e acolo sa ne ajute. Nu va temeti sa sperati, nu incetati sa va rugati.

Am vrut sa adaugam povestea noastra, sa ducem mai departe si sa inmultim vestile bune. Fiti tari pentru bebelusul dumneavoastra! O sa va mangaie nespus cand veti afla ca este bine.

 Numai sanatate si bucurii!

Ade si Ionut N.

PS: adresa de contact: adelina_parasca@yahoo.com